Goblen

În scara unui bloc de prin centru, văd o femeie care citeşte. E paznic acolo. E atât de absorbită, încât deşi o privesc câteva clipe nu mă observă, iar când bat în geam se uită uimită. Se ridică şi ne privim prin geamul uşii de la intrare, o secundă, două, trei…apoi deschide. Are un păr negru, bogat, o aluniţă mare pe faţă, e pe la 40 de ani, înaltă, bine făcută. Pare severă, sau poate doar nesigură de ce o abordează cineva aşa.

O întreb ce citeşte. Zâmbeşte şi îţi dai seama imediat că e un om foarte blând. “Însemnările unei lady”

Îi spun despre proiect. “Cititul este în primul rând evadarea. Îmi place să citesc de când eram mică. Cărţi poliţiste, de aventură, de dragoste.“

Lucrează ture de câte 24 de ore şi locuieşte la 60 de km de Bucureşti. Cel mai greu e spre dimineaţă. Atunci trece timpul mai încet.

“Citesc şi pe autobuz, şi pe tren. Pierd complet noţiunea timpului. Mă cufund cu totul. Acasă mai puţin, doar seara cât mai apuc. Stau la ţară, e multă treabă.”

Mai e şi goblenul…“Înainte făceam mult goblen. Am învăţat să cos la şcoală, la lucru manual, pe etamină.”

Îi spun de ce fac proiectul, despre şansa pe care ţi-o dă de a vorbi cu oameni necunoscuţi.

“Aşa e, în oraş oamenii sunt străini unul de altul. La ţară e foarte diferit. Oamenii îşi dau bună ziua, chiar dacă e cineva pe care nu îl cunoşti. Se comunică altfel.”

“Cum sunt oamenii la ţară?”

“Depinde de cum te adaptezi. Mama mea care a lucrat în comerţ îmi zicea că trebuie să te adaptezi la fiecare om, să înveţi să vorbeşti şi cu cel mai de jos şi cu cel mai de sus. Nu să îi impui tu nivelul. Eu am venit de la oraş, m-am căsătorit şi m-am mutat la ţară. Dar nu mi-a fost greu. Important e să te simţi bine în pielea ta, în casa ta.”

Ne întoarcem la cărţi, la citit. “Nu te apuci de citit când eşti mare. E o pasiune pe care o ai de când eşti mic, iar dacă nu o ai, puţine şanse să te apuci mai târziu. Am 43 de ani, am doi băieţi. Pasiunea pentru citit i-am transmis-o băiatului mai mare, care are 23 de ani. A fost mai apropiat de mine. Cel mai mic e mai închis. Îl mai întreb, ce ai mai făcut, pe unde ai fost, şi îmi spune ‘lasă-mă, domnule, în pace’. Nu vorbeşte nici cu fracsu, nici cu taică sau. Cel mai mare e mai deschis, ’m-am certat cu fata aia, am mai făcut asta’. Şi e bine, pentru că în felul ăsta se mai descarcă. Important e să ai răbdare cu un om şi să nu îl judeci. Pentru că toţi facem greşeli la un moment dat în viaţa noastră. Şi părinţii în primul rând trebuie să ierte.”