Fugarul

“Întotdeauna mi-au plăcut jocurile. De la nu te supăra frate, la cărți, dar nu am jucat niciodată pe bani. Jucam de plăcere. În 1996 aveam 20 de ani. Atunci s-au deschis cazinourile. Ca să atragă lume, dădeau mâncare și băutură gratis. În primul an, toți prietenii mei erau, hai, vino să mănânci, să bei, nu joci. La început mergeam 50, jucau 10. Eram ca termitele când se puneau bufete acolo, țigări gratis. Erau mulți studenți fără bani. Ei au constituit un cadru de atractie pentru grei. Veneau boșorogi cu bani. Erau puștoaice, tineret. Plus că era o investiție în viitoarea generație de dependenți.

La început au venit în cazinouri turcii, arabii și evreii. Evreii jucau cel mai mult. Cazinourile erau interzise la ei. Apoi au venit chinezii. Românii jucau cel mai puțin. Nu aveau obișnuința asta. Începeau toți cu teamă.

O duceam foarte rău cu banii când am început să joc. Tatăl meu a avut mulți bani și i-a pierdut în afaceri imbecile, păcălit de diverse persoane. Iar când am ajuns la facultate, nu aveam nimic. În anii ‘90 șmecherii o duceau bine, iar oamenii care munceau erau păcăliți. În perioada aceea de capitalism sălbatic toți oamenii care au fost de bună credință au fost fraieriți și au pierdut. De la nivel mic la nivel mare.

Cazinourile asta vând speranță pe bani. Inițial speranță, apoi îți vând un fel de drog.”